Un tat-avea trei fii și într-o zi
Chematu-i-a pe toți 'naintea sa:
— V-am strâns, copiii mei, spre-a mai vorbi,
Ce-ar fi trebuit ca să vorbim deja.
Da, știu că-i prea târziu, că sunt bătrân,
Dar m-am gândit să strâng ceva avere,
N-am vrut s-ajungeți robi la vreun stăpân,
Să fiți cel care dă, nu care cere.
Și a rămas departe și uitată
Acea plăcută, strânsă prietenie
Ce, între vrednici fii și vrednic tată,
Rodește cea mai bună avuție.
Cum să mai dau acum învățătură
Și cum să-mi sprijin vorba pe exemplu,
Când am trăit departe de Scriptură,
De facerea de bine și de Templu? !
Îmi pare rău că nu v-am fost alături
În frământări și-n ceasuri de visare,
Dar nu ai cum greșelile să-ți mături
Oricât ai vrea să dai o îndreptare.
Ce n-am făcut nu pot să fac acum –
Măcar să știu: v-ați hotărât un drum,
Pe ce cărări vreți să porniți? Și cum?

— Eu, tată, spuse fiul cel mai mare,
Voi fi viteaz și comandant de oști
Și voi avea și cinste și-ascultare…

— Dar, fiule, tu vorba n-o cunoști?
Acel de care oamenii ascultă
Are dușmani, ce bine n-or să-l vadă…

— Ei, tată, ce mai vorbă-atât de multă?
Am pumnul greu, am suliță și spadă.
Și dacă, totuși, nu voi reuși
Această socoteală a-mplini,
În casa ta din nou voi locui.

— Tu, frate-al meu, luă vorba următorul,
Întotdeaun-ai vrut să-nvingi dușmanii,
Eu i-am luat așa, cu binișorul;
Ei! tot am vrut ceva: să le iau banii.
Oh, tatăl meu, nu mă privi așa,
Da, banii mulți mi-au fost iubirea vieții,
Dar de mi-o fi izbânda mult prea grea
Voi sta aici, toiag al bătrâneții.
— Tu vrei avere multă și comori
A spus cu glas îndurerat bătrânul,
Dar vei minți pe mulți, de multe ori
Și-nșelătorii-n iad își au stăpânul.
— Hai, tată, lasă, nu dramatiza,
De n-oi trăi această vrere-a mea,
Mă stabilesc aici, în curtea ta.

— Iubiţii mei feciori, să luați aminte
Că prin iubire Legea se învață!
V-am dat cămin, v-am dat și nume sfinte,
Dar mult prea rar v-am dat câte-o povață.
Să nu uitați că ce-i prea mult se strică,
A fi conducător e lucru greu,
E vai de cel ce sabia ridică,
Minciuna nu-i pe plac lui Dumnezeu!
Dar tu, cel mic, tăcut întotdeauna
Cum tace noaptea, printre stele, luna –
Ai vreo dorință? Poate n-ai niciuna? …


Se scutura a profeție crinul
Și-un sumbru nor fugea spre asfințit;
Privind în sus, tuși încet mezinul,
Apoi își drese glasul răgușit:
— Eu nu cunosc dorință și speranță,
Eu nu visez la ce-ar putea să fie,
Cu șovăieli nu intru-n alianță,
Cu slăbiciuni nu fac negustorie.
Ai vrea să știi ce fac în viitor?
Atât să știi: Voi fi învingător!

— Ce vrei să spui? îl întrebă cel mare,
Că noi am fi niscai nehotărâți?
Vom face ce ni-i scris la fiecare,
Nu ne-om lăsa de nimeni doborâți.
— Ce-i scris! pufni mezinul cu dispreț,
Cel care vrea își scrie singur soarta!
Și înaintea visului măreț
El știe calea și cunoaște poarta.
— De ce te crezi așa de priceput?
Și care-i poarta asta minunată?
— E-atunci când n-ai nimica de pierdut
Și nu e nimeni care să te-abată.
Da, doritori în lume sunt destui,
Dar câți din ei vor să plătească prețul?
Ca să nu fii statornic nimănui,
Îți pregătești și sabia, și hârlețul.
Când vrei ceva, nimic să nu te țină;
Dac-ai rămas un bob mărunt de tină,
Și cerul, și pământul sunt de vină.

Spre el privi bătrânul cu mirare
— O, fiule, nu cred că-ți este felul
De a trăda oricând, pe orișicare
Doar fiindcă vrei să-ți reușească țelul.
Și-n îndârjirea ta vei proteja
Pe frații tăi, pe prieteni… sau pe mine.
— Ba, tată, nime-n cale nu mi-a sta,
Pe orice drum, oricând și orișicine.
Când vezi un leu, de el te alipești,
La lup te duci când ținta o greșești,
Un miel te-ncurcă, poți doar să-l jertfești.

S-a-nfiorat în duh bătrânul tată:
— O, Doamne, ești atât de hotărât!
Ai glasul rău și fața-ntunecată
Și, uite-așa, îmi vine-un gând urât:
Nesocotind petalele de nea,
Cândva, Iubirea însăși vei trăda;
Și vei rămâne-n mintea tuturor
Simbol a tot ce-nseamnă trădător
Tu, Iuda, fiul meu neiubitor…