, , Binecuvântat* să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul!
Căci el este ca un pom* sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu;
nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde;
în anul secetei, nu se teme şi nu încetează să aducă rod.” IEREMIA 17:7

Binecuvântat în vecii toți fie omul
Care își pune nădejdea în Domnul!
Și-a cărui încredere mereu neclintită
Și-o află-n Dumnezeu, nebiruită.

Căci el se-ntinde ca un pom sădit aproape
Lângă cerești și cristaline ape...
Iar râurile vieții-i se adună-n oază,
Păstrându-i nemurirea-n suflet trează.

Cu rădăcin-adâncă înspre râu întinsă,
El nu se teme de căldur-aprinsă...
Prin viscole rămâne tare, în picioare
Și-n anul secetei nu se-ncovoaie.

Frunzișul și-l păstrează, peste ani, tot verde
Și prospețimea-n suflet nu își pierde...
Nu încetează-n bezna lumii să rodească,
Nici florile iubirii să își crească.

A lui rodire veșnic binecuvântată,
În stivele cerești e revărsată...
Iar când va fi chemat de Mirele ce vine,
Se va-ntâlni cu trudnicele-i zile.

Și-și va primi cununa pentru că, sub soare,
A fost un pom sădit lângă izvoare...
Ce rodul și l-a dat, bogat, la vremea lui,
Spre lauda și încântarea Tatălui.

16.4. 2018