Eram acolo, la apus
în Munţi Stâncoşi -,
Pământ străin
dar Divin.
Priveam de sus
când, alunecând,
Spre hău m-am dus...
dar mâna Ta
hotar s-a pus
şi m-a oprit, pe stâncă,
sus
doar braţul Tău, Isus!
Da! M-ai salvat
şi m-ai luat pe Cale,
sus,
pe stânci, gorgane,
prin parcuri în canioane,
creste şi văi americane,
pe os de dinozaur,
castele de aur,
crenele-n zidire
dinainte de fire...
Toate urcate pe zări,
peste depărtări.
Le văd şi-azi coborâte,
le simt şi azi împletite
şi apoi sădite
şi stropite
cu zori
în culori,
cu zâne şi soare
ca un basm ce nu moare.
E-aici DUMNEZEU
în natura regină,
în frumuseţea Divină
în care părtaş sunt şi eu,
sus, de mâna cu Isus,
eu,
muritor plebeu
dintr-o ţară săracă
dar Binecuvântată
încă de lacrimi brăzdată.
TE ROG, dar, fierbinte,
că-i în puterea TA:
Cum m-ai salvat pe mine,
Salveaz-o şi pe ea,
România mea!