Cineva m-a luat de mână şi m-a dus în grădina
În care adia uşor vântul şi străluce-n jur lumina.
Soarele pe cer râdea fericit şi se gudura printre raze,
Iar florile uimite priveau spre cerul albastru-n extaze...

Ace fiinţă suavă mi-a arătat în jur toate florile,
Din toate speciile, mărimile şi cu toate culorile.
Apoi, m-a oprit lângă un trandafir roşu-nfocat,
Din care a rupt un boboc îmbujorat şi mi l-a dat.

Nu mi-a spus nici o vorbă, ci a tăcut misterios,
Dar eu eram uimit de trandafirul acela frumos!
Mă fascina haina lui făcută din frumoase petale
Şi culoarea lui roşie ce strălucea-n grădina din vale!

Bobocul primit era de-un roşu uluitor de frumos
Şi-avea-n mirosul lui parfumat ceva misterios...
Era o taină ce-mi cuprindea sufletul meu şi firea;
Simţeam metamorfoza şi mă umplea fericirea...

N-am rugat pe fiinţa aceea suavă să-mi explice taina,
Nici locul unde şi-a găsit trandafiru-n roşu haina...
Mi-a fost de ajuns să mă străfulgere acea roşie culoare,
Ca să am bucurie-n suflet şi să-i văd divina asemănare...

Haina delicată-n carminul de lumini din trandafir
M-a-nvăluit în susurul de bucurie sfântă şi de dor;
Şi-aş fi dorit s-o strâng şi s-o păstrez într-un potir,
Ca să o am în viaţa mea de chiriaş de Timp şi călător!...