Ca o sămânţă pusă în pământul întunecos,
Ca să primească, la timp, căldura soarelui,
Aşa se aşterne Cuvântul Tău, în loc luminos,
În sufletul meu, cu căldura Divină a Fiului...

Ca valurile mării ce se lovesc de vechile stânci,
La fel se ivesc în inima mea sentimente adânci
Ce se lovesc de obiceiuri vechi, gânduri, idei,
Ce-au rămas în mine, ca nişte buruieni pe alei...

Ca şi soarele ce, pe cer, apune, dar iarăşi răsare,
Speranţele mele sfinte niciodată nu vor dispare,
Ci se vor reînnoişi vor pluti spre noi limanuri,
Cum dintr-un ideal sfânt se nasc iar noi idealuri...

Şi când va fi să-nchid ochii, sus pe vârf de munte,
Doresc, mai ales atunci, să mă văd trecut de punte,
Pe limanul unde-i doar pace, fericire şi sfânta viaţă,
Cu Dumnezeu într-o eternă, cu soare, dimineaţă!...

Chicago, 18 februarie 2005