Braţele unui arbore mare şi blestemat
au primit pe răstignitul pentru păcat.
Era un copac tare şi prea noduros,
pe care a fost agăţat Isus Cristos...

Natura întreagă amarnic s-a întristat
şi toată-n umbra doliului s-a-mbrăcat.
Ea nu putea privi piroanele-nsângerate
şi nici funiile pe corpu-I sfânt înnodate.

Turme de stele şi soarele-nchingă
ar fi dorit mult durerea-I să-I stingă.
Îngerii în număr cu miile lângă mii
Ar fi dorit s-aducă cu ei sfinte făclii...

Se auzea, în Cosmos, o doină de jale,
când chiar şi moartea rea s-a îngrozit!
Şi ea în năframa-i cernită s-a acoperit,
căci nu-nţelegea o dramă atâta de mare...

Munţii şi dealurile trimiteau ecoul durerii
prin văile încremenite-n tăcerea de stâncă.
Pârâiaşele gemeau greu în timpu-aşteptării
Să iasă Viaţa din groapa din stânca adâncă...

Isus murea pentru sufletul meu din colivie,
îmbrăcat în cortul din lutul de pe pământ,
pe-o cruce sinistră bătută de aprigul vânt
şi-ngropat ca o sămânţă vie, în rece mormânt!

Mirabila sămânţă a-nvins moartea prin moarte,
redevenind Rege, Preot, Împărat, Dumnezeu,
făcându-ne nouă, prin credinţa în El, parte
să fim rodul viu al suferinţelor sufletului Său.

Amice, când vezi vreun pom noduros pe pământ,
Aminteşte-ţi de jertfa grea plătită şi pentru tine,
Că-i timpul să crezi, ca să nu intri-n rece mormânt
nemântuit şi negata pentru Viaţa cea sfântă ce vine!