La granița vremi vămuiește uitarea,
Voi trece iar pragul cu ce mai rămâne,
Cu salcâmi în floare străjuind cărarea,
Cu ciutura plină, cu lanuri de Pâine.

Când anii se-adună și taxa-i mai mare,
Din amintiri dau vamă cufere pline,
Dincolo e o mână cu Pâine și sare,
Iubirea, Iubirea nu piere, rămâne.

Perpetuu, cireșul își îngeamănă floarea,
Se-ntrupă un vis în Rubine pereche,
Pe roată Olarul plinește lucrarea,
Merg înainte cu cercei la ureche.

Sunt tot mai aproape, mă lipesc de Cristos,
Îmi spune Oglinda că sunt mai frumoasă,
Să îmi ticăie clipa trăind cu folos,
Când Mirele vine să Îi fiu Mireasă.

Eu nu știu câte praguri, în față câte sunt,
Dar știu că în urmă las șaizeci și șapte
Și toate au fost unse cu Sângele sfânt,
Că numai Dumnezeu m-a păzit de moarte.

Cu mâinile goale, pe o treaptă de Aur
Voi atinge splendoarea Țării de Sus,
Acolo m-așteaptă prețiosul Tezaur,
Comoara adunată în Cristos Isus.