Mi-e teamă...
Și de frică mă cutremur
Când mă privesc și văd
Cât de puține știu.
Doresc s-arunc afară
Din eul prea cucernic,
Să pot urca curat,
Ca un ispravnic bun.
Nu mai culeg din faguri
Și nu mai gust din miere,
Ci caut orânduieli
Să-mi lumineze-n drum.
Iar ele îmi vorbesc
Ca marturii divine
Și sufletu-mi tresaltă
Văzând ce e pe drum,
Nimic nu e ascuns
Căci ceru-i spune slava,
Chiar peste nevăzut
Se-ntinde a lui lucrare.
Căci noaptea-i dă de știre
Fără prea multe vorbe,
Iar altă noapte vine
Pe-a cerului cărare.
O zi, vorbește iarăși
De slava lui măreață,
Când altă zi se-arată
S-aducă a sa lumină...
Pe boltă se zărește
Un mire ce aleargă
Și-adună cu credință
Petale din grădină.
Nicicând nu se oprește
Din tainica lucrare,
Căci lacrima ce-a curs
Adună rod cu rod...
Dar, vine în curând
Un timp, când noaptea plânge,
Iar ziua se va stinge
După al vieții dor.
Doar bolta va mai ști
Ce-a spus odată cerul
Și mirele ce azi...
Așteaptă un răspuns.
Giarmata