Aceasta este mângâierea mea în necazul meu:
că făgăduința Ta îmi dă iarăși viață.
Psalmul 119:15

Necazuri vuiesc, Doamne, necazuri vuiesc tare,
mi-e sufletu-ncleștat, mă zbat în așteptare.
’Naintea mea se-așterne doar un necunoscut,
neliniștea mă doare, nu știu ce-am de făcut!

Spre cer înalț un strigăt tăcut, nemângâiat:
„Mai ești cu mine oare, sau, poate, m-ai uitat?”
Și îmi coboar-o șoaptă, iubindu-mă duios:
„Ce Ți-am promis? Mai crezi, tu, că Eu sunt credincios?”

Ce mi-ai promis? ... Făgăduința, izvor de viață nouă,
îmi curge peste suflet și-mparte marea-n două.
Lărgești drumul sub pașii ce-mi numeri, de pribeag,
și toate lacrimile le-ai adunat șirag...

Întoarce-te-al meu suflet iar la odihna ta,
și Domnul Cel Prea Înalt să-ți fie desfătarea;
căci bine ți-a făcut și jugul Lui ți-a dat,
povara de pe umeri, Isus ți-a ridicat.

Cine-altul ți-a mai fost așa aproape ție?
Și unde ai găsit o mai frumoasă bucurie?
Nu uita, inimă, lucrările văzute,
ci fă-le, cu credință, și-altora cunoscute!