Din închisoarea Romei bătrânul Pavel scrie,
şi mâna-i tremurândă se-opreşte pe hârtie;
Priveşte printre gratii şi-n faţă îi apare,
Trecutul plin de zbucium şi suferinţe-amare.

E luptă multă-n urmă, durere, umilire,
Dar pe brăzdata-i faţă se vede mulţumire.
El, Pavel, nici odată nu şi-a trădat credinţa,
şi în celula rece aşteaptă biruinţa.

Nu, nu-i este ruşine de toată alergarea,
şi liniştit, aşteaptă la Domnul său plecarea.
Un rece vânt începe tot trupul să-i lovească,
Căci gratiile groase sunt prea rari să-l oprească.

şi haina de pe dânsul e ruptă, necârpită,
Lui Timotei îi scrie, mantaua să-i trimită.
Privirea şi-o întoarce acum în altă parte,
şi peste veacuri vede "în cer lucind departe"

Lumina adevărată din ziua întrupării,
Hristos, Lumina lumii. E ziua-ncoronării!
Mulţimea-ncoronată, pe tron slăvitul Miel,
şi printre cei încoronaţi se vede şi pe el.

El ia din nou condeiul şi mai departe scrie:
Domnu-mi va da cununa slăvită-atunci şi mie;
şi tuturor acelor ce i-au iubit venirea,
şi care-n focul luptei n-au părăsit slujirea.

Se-opreşte apoi bătrânul ostaş al lui Isus,
Priveşte-n jur şi cade din nou pe gânduri dus;
O iată, el e singur aici înlănţuit,
şi Dima? Dima nu e; s-a dus, l-a părăsit�

Pe drumurile Romei doi sfinţi treceau în noapte;
Cel mai bătrân în faţă, cel tânăr mai deoparte.
Localurile pline şi zarva lor cea mare,
Nu le vedea bătrânul şi nu le da ascultare.

Din când în când cel tânăr îşi întorcea
privirea,
şi mai trăgea cu urechea şi-astfel creştea iubirea,
De lucrurile lumii ce rămâneau departe,
Căci părăsiră Roma şi se-afundară-noapte.

Se duc spre catacombe, coboară sub pământ,
Aici veneau creştinii să-L laude pe Cel sfânt.
şi cel bătrân, el, Pavel, începe-o cuvântare:
"Nu vă uitaţi la lume, că toate-s trecătoare�."

Cel tânăr stă şi-ascultă, şi-n sine se-ndoieşte,
şi-a doua seară, Dima, din locul lui lipseşte.
"Priviţi" un sfânt vremelnic bătrânul Pavel spune,
E Dima care-a căzut din dragoste de lume.

De-ai fi ajuns tu, Dima, în lume mai bogat
Decât Cezarul însuşi, şi tot te-ai înşelat.
---------------------------------------------------
Se poate că-ntr-o seară la Dima a venit,
Un călător să-i spună mesajul ce-a primit.

Vin tocmai de la Roma: îţi aminteşti tu oare,
Că ai lăsat acolo pe Pavel la-nchisoare?
De-odată gânduri negre pe Dima-l năpădesc;
Se-adună, vin, se scoală, şi îl învinuiesc.

O, vai nenorocitul, nemernicul de mine,
Sunt blestemat pe veci căci am adus ruşine,
Bătrânului apostol şi celor ce-au crezut
Că fi-va-n veci sfârşitul ca falnicu-nceput.

L-am părăsit pe Pavel, pe Salvatorul lui,
De-acum mă-aşteaptă mânia cerului.
O lume, ce-ai făcut din viaţa mea curată,
O lume, lume, lume..., ce soartă blestemată.

Mi-ai dat, luându-mi din viaţă Salvatorul,
O, mi-am vândut ca Iuda şi eu învăţătorul;
De ce-am aplecat urechea la şoapta diavolească?
De ce-am lăsat ca pofta fiinţa să-mi robească?

Cununa scumpă-a vieţii eu nu voi mai avea,
şi iadul, iadul veşnic rămâne partea mea.
O, vai nefericitul: a mea e toată vina,
Aşa, iubiţii mei, se tânguieşte Dima.

O fraţi lăsaţi plăcerea, visările şi somnul,
Vegheaţi ca să rămâneţi alăturea de Domnul.
Sfârşiţi ca sfântul Pavel păzindu-vă credinţa
Şi nicidecum ca Dima glumind cu pocăinţa.