De ce te porți așa frumos cu mine
Când să mă pălmuiești, aș merita?
De ce-n loc de pedeapsă, -mi faci atâta bine,
De ce mă copleșești cu bunătatea Ta?

De ce îmi porți de grijă la tot pasul
Când alții-n silă m-ar abandona...
De ce îmi ții în palme vasul,
Atent, să nu îl spargă cineva?

De ce mă înconjori, Părinte veșnic,
Cu atâtea sfinte binecuvântări
Pe mine adesea, lucrător nevrednic,
Ce Ți-am adus mereu doar întristări?

Câtă răbdare mai ai Tu cu mine?
Cât bine încă vrei să-mi faci?
Cât timp îngăduința Ta mai ține,
Cu ce onoruri încă ai vrea să mă îmbraci? ! ...

Așa ești Tu, divină călăuză,
Un timp de grație îmi lași,
Să n-am la urmă nici o scuză
Când voi sfârși și ultimii mei pași.

La pocaință e îndemnu-Ți astăzi,
Așa-nțeleg eu bunătatea Ta,
Căci vrei cu mine să Te lauzi
În cer când marea zi o vei serba.

E-adevărat că-n multe rânduri
Făcut-am multe promisiuni,
Dar copleșit de necurate gânduri,
Le-am încălcat printre deșertăciuni...

Dacă mi-ai dat încă o zi din viață,
Aceasta-i fiindcă mă iubești
Și nu mă vrei un sloi de gheață,
Ci-o flacară, de care să Te folosești!

Ajută-mă, căci nu pot singur,
Sunt slab și fără ajutor.
Fă-mă din fir de pai, un vas de aur
În Casa Ta, iubite Creator!