Slãbit, pipernicit, anemic, se zbate cumplit,
Azi n-am avut timp sã-l hrãnesc,
Ieri am uitat, şi alaltãieri la fel, şi înainte...
Nici nu mai ştiu când mi-am fãcut ultima oarã
Timp pentru el, pentru omul meu lãuntric.
Uneori îmi amintesc şi grãbit,
Îi mai întind câte-o bucatã de pâine,
Şi mai pun câţiva stropi de apã în paharul demult golit;

Şi vremea trece şi omul din mine creşte
Slab, pipernicit, anemic, subnutrit
Şi abia se mai zbate, lipsit de toate,
De seva hrãnitoare a Cuvântului,
De laptele duhovnicesc şi curat,
Tânjeşte ca cerbul însetat
Dupã ape de odihnã, limpezi
Dupã soarele ce strãluceşte-n înãlţimi
Dupã susurul blând şi-adierea Duhului Sfânt
Dupã aerul curat şi proaspãt al rugãciunii...

Dar ce zgomot ciudat se aude afarã,
E strigãt, strigãt de rãzboi, de nãvalã,
E vrãjmaşul strãin şi cumplita-i oştire,
Se apropie tot mai mult, iatã-i cum vin şi ajung,
Înarmaţi panã-n dinţi slobod sãgeţile-nverşunate
De patimi, mânie, urã, cumplite pãcate
Se aruncã-n asediu cu sete de sânge
Şi vor cu orice preţ omul lãuntric sã-nvingã.

Se scoalã slãbit şi piept vrea sã ţinã
Armiei infernale ce vuieşte şi tunã
Demonilor hidoşi ce însetaţi de sânge
Sunt gata-n calea lor orice-ntâlnesc sã curme...
Dar vai, e gol sãrmanul, om ascuns din mine,
Cãci n-are armãtura, uitat-am a i-o pune!
Mijlocul nu-i încins cu adevãrul sfânt
Iar platoşa neprihãnirii a ruginit demult
Picioarele-i sunt goale, cãci râvnã nu mai are
Sã ţinã sus Cuvântul, luminã sclipitoare,
Scutul credinţei sfinte e gãurit şi rupt,
Iar coiful mântuirii zace undeva pierdut.

Mii de sãgeţi izbesc, lovesc în carne vie
Şi lasã-n urmã rãni, pãcate ce-nveninã
Se scurge înc-un strop din şubrezita viaţã
Şi omul meu lãuntric se spulberã-n ţãrânã
Şi înc-o bãtãlie-i, pierdutã, eşuatã

Şi... s-a mai dus o zi, o zi plinã de înfrângeri,
Ce seamãnã aşa bine cu ziua cea de ieri
Cu cea de-alaltãieri şi... cu cele din-nainte
Dar va mai fi şi mâine o zi... POATE
Şi aceasta cum va fi?

*******************
Puternic, solid, plin de forţã şi viaţã,
Omul meu lãuntric se-nalţã statornic şi bine clãdit
Cãci azi l-am hrãnit, şi ieri, şi-alaltãieri, şi înainte,
Cu pâine din belşug, cu apã curatã,
Cu lapte, cu miere, cu hranã bogatã,
I-am dat din seva Cuvântului,
Din dulceaţa rugãciunii, din arvuna Duhului
L-am dus la apele de odihnã ca sã-şi învioreze sufletul
Pe aripi de credinţã l-am înãlţat spre poarta cerului
L-am învãţat cum fãrã fricã sã priveascã faţa Soarelui
Cum sã se-ncreadã în promisiunile Cuvântului
Şi cum sã stea neclintit pe stâncã!

Dar ce zgomot ciudat se aude afarã?
E strigãt, strigãt de rãzboi, de nãvalã,
E vrãjmaşul strãin şi cumplita-i oştire,
Se apropie tot mai mult, iatã-i cum vin şi ajung,
Înarmaţi pânã-n dinţi slobod sãgeţile-nverşunate
De patimi, mânie, urã, cumplite pãcate
Se aruncã-n asediu cu sete de sânge
Şi vor cu orice preţ omul lãuntric sã-nvingã.

Se scoalã puternic vrãjmaşul sã-nfrunte
Şi fãrã vreo teamã se-aruncã la luptã!
Nu, nu mã tem c-ar fi vreo sãgeatã sã-l strãpungã,
Cã-n zale-i îmbrãcat, în armãturã sfântã:
Mijlocul e încins cu adevãrul sfânt,
Cuvântul vieţii îi e sprijin şi avânt,
Pe piept îi strãluceşte platoşa neprihãnirii,
Credinţa-i scut puternic, cu aur poleit
Picioarele-ncãlţate cu râvnã de nestins
Pentru Vestea cea Bunã la toţi s-o rãspândeascã
Iar coiful mântuirii pe cap e-n siguranţã
Cu sabia Duhului în mânã la luptã se avântã
Ca sã înfrunte duşmanul şi lupta s-o câştige.

Nu-i chip vrãjmaşul crunt vreo ranã sã îi facã
Când astfel înarmat omul lãuntric stã în faţã
Mai mult, de partea lui e a cerului oştire
Iar Împãratul slavei e-al ei Conducãtor,
Şi astfel bãtãlia e deplin câştigatã
Şi omul cel din mine se-nalţã-nvingãtor.

Şi-a mai trecut o zi de biruinţe plinã
La fel cum a trecut şi ziua cea de ieri
Şi cele dinainte... şi mâine, dacã va mai fi o zi.
Dacã mereu îl voi hrăni,
Omul meu lãuntric biruitor va fi.