Mergeam prin viaţă şi-mi purtam povara
Şi o simţeam din ce în ce mai grea.
Şi mă-ntrebam a nu ştiu câta oară
De ce-s aşa de slab şi cad sub ea?

Dar a venit o zi, o zi măreaţă
Când n-am privit la neputinţa mea,
Ci m-am uitat în sus, la Cel ce-i Viaţa,
Ce e Lumina şi tăria mea.

Şi am privit la Golgota, la cruce,
Şi am simţit că moare-n locul meu.
I-am dat povara. Ştiu că El o duce.
E Salvatorul meu, divinul Miel.

De-atunci, descătuşat de tot ce-i vină,
Încrezător în El prin viaţ-am mers,
Până ce-am auzit o voce lină
Chemându-mă pe nume-n univers.

Şi am răspuns: „Aicea-s Doamne Sfinte”
„Nevrednic să m-apropii, Tu mă ştii”
„Dar îndrăznesc prin Fiul Tău, Părinte,”
„Să intru-n ceata de aleşi copii.”

Şi ce veştmânt frumos mi-ai dat, Părinte,
Curat şi alb, strălucitor, de vis.
În haina Ta-mbrăcat, de azi-nainte
Voi locui şi eu în Paradis.