Nu s-a stins încă ecoul
Strigătelor de „Osana”
Când aceiaşi oameni, Doamne,
Ţi-au şi pus pe cap coroana.

Dar coroana nu-i de lauri,
Nici din florile ce-atunci
Când intrat-ai în cetate
Ei le-au adunat din lunci.

Nu. Ci-ncoronat eşti Doamne,
Cu-o cunună grea, de spini.
Curge sângele şiroaie. Tu nu strigi
Nici nu suspini.

Taci şi sângeri. Pe Golgota
Părăsit de toţi ai Tăi
Ai rămas singur Isuse,
'Nconjurat de oameni răi.

Soarele şi-a stins lumina,
Cerul s-a întunecat.
Dumnezeu pe cruce moare
Pentr-al meu şi-al tău păcat.

Unde-s ucenicii oare?
Te-au lăsat între atei.
Îi învinuieşti creştine?
Tu n-ai fi făcut ca ei?


Unde sunt bolnavii oare?
De ce tac cei vindecaţi?
Dar nu tac. Ei strigă „Moarte!”
Au uitat c-au fost salvaţi.

Au uitat că mâna-I blândă
Rana le-a tămăduit.
Vor s-o vadă pironită,
Vor să-L vadă răstignit.

Şi când chinuit de sete,
El, IZVORUL, apă cere
Cu un râs barbar pe buze
Ei I-au dat oţet şi fiere.

Dar şi-atuncea, El nu uită
Să Se roage ne-ncetat
Pentru toţi răstignitorii
Pe fiecare-l vrea iertat.

Şi ce dragoste e-n ruga
Ce-o înalţă cu putere:
„Tată, iartă-i. Tată, iartă-i.”
Şi se stinge de durere.