Demult, Isuse, ai trecut,
Pe-aicea, doar o dată...
Şi zeci de veacuri n-au putut
Să şteargă chipul Tău plăcut,
Din ochii care Ţi-au văzut
Fiinţa minunată!

Ce har putut-ai oare-avea
În vorbă şi-n privire?
Că veacuri au trecut aşa
Şi nu Te-au mai putut uita,
De-ai fermecat cu vraja ta,
Întreaga lor simţire!

Prin ce minune le-ai răpit,
Întreaga lor fiinţă?
Că toţi au plâns, au pătimit,
Şl totuşi nu Te-au părăsit,
Au fost zdrobiţi,
Dar au învins, crezând în biruinţă.

Că ne-ncetat de când Te-ai dus,
Ţi-aşteaptă revenirea,
Că-n focul mai aprins Isus,
Din răsărit, până-n apus,
Te cheamă-n dorul lor nespus,
Şi-i mistuie iubirea.

De mii de ani toţi Te doresc
Cu-acelaşi dor în cale
Iar aşteptările ce cresc,
Mai mult iubirea le-o sporesc,
Mai mult, mai mult doresc,
Lumina feţei Tale!

O, de-ai veni cât mai curând,
Te-aşteaptă-ntreaga fire!
Te cheamă stelele plângând,
Te-aşteapt-amurgul suspinând,
Şi zori, şi-apus; şi-n dor cântând,
Adânca mea iubire... . .