Tată...
'Ți trimit ce-am strâns în inimă,
Cu dor de -aici de pe pământ,
Ciripi din glas de rândunele,
Un pumn de licurici -lumânărele,
Un cuib păzit de turturele
Și-un glas de miel
Ce plânge că s-a rătăcit...
El se jelește jos în vale,
De dor de frați și de-ai lui,
Coboară-Te din slava-Ți mare
Și ieși-naintea mielului...
Că a dorit să pască singur,
Departe de ai lui părinți,
De casa și pășunea verde,
Unde pășteau mieluți cuminți.
Dar nu trecut-a mult decând,
S-a depărtat de verdea -i masă
Și-un corb cu ciocul gros, râzând,
I-a dăruit masă corbească!
El. . a gustat, s-a înfruptat...
Din cele ce i-au fost aduse
Și-a început a croncăni,
Uitând vorbirea ce-o avuse.
Apoi un vultur-naripat
I-a dat târcoale să-l învețe,
Cântece de neuitat
dar nu din dulcele-Ți fânețe...
Apoi un crocodil l-a ademenit,
Să-i cânte cântece aduse
Din. . fundul lacului mâlos
Și a-nceput a se văita
''în cântec'' cum nu mai făcuse!
Un stol de ciori l-a acoperit,
Făcându-i neagră -a lui vedere
Și-ncețosat, fără vederi,
El se simți fără putere...
Când se trezi împresurat de;
Corb, de vultur, crocodil și ciori,
'Ncepu a plânge cum n-a plâns
nicicând de-atunci, de-l lua fiori!
Înspăimântat, robit, încătușat,
De noua viață atât de-ntunecoasă,
Se -ntoarse-ngenuncheat cu plânsu-n glas,
De ce-și lăsase -n pajiștea frumoasa de acasă...
De-aceea Tată acum Te rog,
Să Te cobori, să-Ti fie milă,
Adu-Ți aminte, a fost cândva...
O ființă atâta de cuminte și umilă...

24 iulie 2018
Alexandrina Sanda Tulics