Floarea pocăinţei vreau să-mi fie crin
Alb imaculat, fără nicio pată,
Ca oriunde merg și oriunde vin,
Să presar mireasma dragostei curată.

Floarea pocăinţei să-mi fie mereu
Udată cu lacrimi sfinte de căinţă
Ca odată-n Ceruri Domnul Dumnezeu
Să îmi șteargă plânsul surd de neputinţă.

Floarea pocăinţei, crește-o, Tu o, Doamne,
Cât eu ud și semăn pe nori sau furtună,
S-aud după anii uitatelor toamne,
Binecuvântarea: "Vino, slugă bună!"


Dacă nu avem floarea pocăinţei,
Degeaba ne credem "eroii credinţei"...