Înnegurate gânduri te-nveșmântă,
Şi-atunci priveşti cu ochii trişti, în gol.
Ca pasărea cu-o-aripă frântă,
Ce nu se poate ţine după stol.
Ai vrea să zbori cu gândul printre stele,
Să-ţi pară că pământul e prea mic.
Dar aripile parcă sunt prea grele,
Să poţi ca să te-nalţi măcar un pic.
De ce te laşi descurajării pradă,
Ca cei ce n-au în lume nici un rost?
Nu poate viaţa-ntreagă fie pradă,
Dar totul trece ca şi cum n-a fost!
Un strop de ploaie rece nu-ţi dă dreptul,
Să spui că toamna vine în curând.
Şi-acum suspine dacă-ţi umple pieptul,
Nu-nseamnă viaţa să-ţi petreci plângând.
Să ştii că tu nu eşti pierdut în lume,
Un fulg purtat de-al vijeliei vânt,
Nu eşti un strop de ploaie fără nume,
O frunză ce se-aşterne la pământ.
Asupra ta veghează blând un Tată
Ce-ţi pregăteşte-o ţară pentru veci ...
Aici în lacrimi faţa ţi-e scăldată.
Acolo-n fericire-ai să petreci !