Tu când Te rogi se roagă piatra,
Și când suspini suspină munții
Tu când zâmbești ne-ncântă marea
Și ne râd norii cei cărunții.

Iar când Tu plângi și cad pe cale
A Tale roșii lacrimi
De jale e cuprins pământul
Martor tăcut atâtor patimi.

Și când în întristare stai
De-a mele mari păcate,
Și îngerii se-ascund în rai
În colțuri de cetate.

Iar când Te mânii fuge luna
Și soarele se stinge,
Din cer cad stele una-ntruna,
Aprinse ca o minge.

Și când Tu mustri seacă râuri,
Și pomi se veștejesc,
Se-ngroapă peștii în adâncuri,
De cearta Fiului Ceresc.

Iar când la Tatăl ai privit,
În lupta din pustie,
Și vântul a încremenit,
Și stâncile o mie.

Și făr’ de somn Tu când ai stat,
În miez cumplit de noapte,
Și iarba-n lacrimi a strigat
De-a Tale grele șoapte.

Și când în chin dai biruința
Celui căzut ce-Ți cere,
Atunci în brazde dă sămânța,
Sădită greu prin Înviere.

Iar când Tu mângâi suflet stins
De lipsuri și necazuri,
Vin păsări stol de necuprins
Și cântă-n mii de glasuri.

Pe nori când vii la judecată
În slava Ta măreață,
Nu vei fi blând ca altădată
Când ne-ai chemat la Viață.

Din Miel, Judecător Te faci,
Iar cerul și pământul,
Lucruri ce nouă azi sunt dragi,
Șterse vor fi ca gândul.

Atunci să nu mă uiți Iisus,
Deși nu sunt, o Doamne, vrednic!
Când urci cu sfinți în slavă sus,
Pe mine, omul cel netrebnic.