Cerul de peste cer
e plin.
În el păsările vin,
îmbrăcate cu aripi
albe şi străvezii.

Dumnezeul lor
le întâmpină
cu un zâmbet condescendent,
şi blând,
întinzându-le cu bunătate
sceptrul Nemuririi.
Iar păsările, fericite,
încep să-şi cânte trilurile,
în copacii albiţi
de ample corole
plămădite din Lumina siderală.

La un simplu gest
al Împăratului,
crengile albe,
încep să cearnă,
în vaste iluminări spectrale,
cei mai frumoşi
fulgi de mătase,
în care se ascunde,
nebănuită, nevăzută,
toată durerea
frângerii Zborului
din cerul de jos.

(Bucureşti, Noiembrie – 2011; din volumul "Râsul viorii fără arcuş" )