Când spre cerul Tău se'nalță,
Frica noastră obosită,
Noi Îţi cerem duh de viaţă
În căinţă umilită.

Cu smerită îndurare
Tăinuiţi noi ne plecăm
Să primeşti simpla strigare
Prăbușiți când Te rugăm.

Cu a noastră umilinţă,
Noi venim în faţa Ta,
Ne proşternem cu căinţă
Cu a noastră vină grea.

Nu lăsa să curgă lacrimi,
Din suspinul nostru lung,
Căci avem atâtea patimi
Încât cerul Ţi-l străpung.

Nu lua în socotinţă
Al nost cuget rău şi slab,
Când de multe ori căinţa
E un sunet lung şi vag.

Cât de slabi suntem în fire,
Cât de tari suntem la plâns,
Când străpunşi de-a Ta lucire
Simţul nostru-i slab şi-ascuns.

Cât de slabi privim în minte
Către calea Ta cerească,
Când, cerescule Părinte,
Tu credinţa faci să crească?

Iar când a Ta sfântă rază
Peste noi încet răsare,
Ochiul milei Tale vază
A sfințirii revărsare.

Spiritul Tău Sfânt îl varsă
Peste capete plecate,
Şterge lacrimi ce revarsă,
Multe visuri spulberate.

Mâna Ta în noi sădească,
Un izvor de apă vie,
Şi-ntăriţi să ne stropească
Cu o caldă armonie.