Ai colindat cu mine anotimpuri,
Mă mângâiai cu orice fulg de nea;
Sub soarele aprins, ce scăpăra,
Zburăticeai răcoarea-n mii de nimburi
Și-o așezai duios pe fruntea mea.
Când cu parfum de roze mă-nveleam,
Erai acolo? Nu Te cunoșteam.

M-ai însoțit pe drumul de costișă,
Prin spinii mulți, pe care i-am crescut
Și-ai sângerat, Stăpâne, și-ai văzut
Cum moartea-nghite calea mea piezișă
Iar cel salvat de Tine e pierdut.
Când gropi nimicitoare ocoleam,
Erai cu mine? Eu nu Te vedeam.

M-a prins de-atâtea ori dezamăgirea,
Trădat cumplit și judecat amar,
Cu vini trecute și prezent murdar;
Îmi răsuna în minte osândirea
Ca pocnetul lopeții de gropar.
În umbra nopții-ades mă tânguiam –
Vorbeai cu mine? Nu Te auzeam.

În locuri decăzute mă-nsoțeai,
Cu pas târât, cu inima în bernă
Și-n jurul Tău, grămada din tavernă
Îl înjurau pe Sfântul din Sinai –
Ei, bieți pierduți în moartea cea eternă.
Sub cerul înroșit păcătuiam.
Erai acolo? Doamne… nu știam!

Cândva Te-am întrebat dacă mă știi,
De sunt și eu măcar un oarecine;
Și ai privit atât de blând la mine,
Că mi-au rămas cuvintele pustii!
Când Te-am văzut, umil, căzut, bătut,
Ucis pe cruce pentr-un boț de lut,
Atunci am plâns… și-atunci Te-am cunoscut!