N-am îndrăznit vreodată să Te-ntreb,
Iubitul meu din zările senine,
Când mă urcam pe muntele Horeb,
Ce ai văzut frumos atunci, în mine?

Din văi de plângeri Te-am strigat ades
Şi n-auzeam că îmi vorbește Duhul,
Dar Tu ca pe o floare m-ai cules
Şi cu blândețe-ai stâmpărat zăduful.

M-ai mângâiat cum alții n-au știut,
Mi-ai alinat şi suflet şi simțire,
Nimic în oameni bun nu am văzut,
Dar am găsit la Tine, izbăvire!

De ce-i așa? Nu pot să-ntreb mereu!
Eu ştiu că ții în mână Doamne, totul,
Că Tu ești Domnul meu şi Dumnezeu,
Iar trupu-mi, pentru Duhul Sfânt chivotul!

Mai cureți ce e zgură şi noroi?
Mai e nevoie Doamne de sfințire?
Eu ştiu că Dumnezeu este cu noi,
Și pe Horeb şi jos în părăsire!

De nu văd azi un sprijin şi-un alin
În cel ce-mi e prieten bun și frate,
Eu ştiu că-s ocrotit prin har divin,
Căci nu vreau compromisuri, surogate.

Durerile sunt multe, nu-i uşor!
Dă, Tu putere Doamne, biruință,
Când nu mai pot, să mă înveți să zbor,
Nu prin vedere, ci doar prin credință!

La poala crucii greul să îl las,
Cu ochii ațintiți spre-albastra zare,
S-aud mereu al mântuirii glas,
Ce îmi șoptește cald, să am răbdare!

Puțin mai este! Ce-a fost mult s-a dus!
De-aceea, când gândesc la ce-o să fie,
Îl văd pe nori pe scumpul meu Isus,
Cum vine să mă ducă-n veşnicie!

06/10/18, Barcelona -Lucica Boltasu