Umedă tristă amară...
Oameni merg cu doruri
În suflet...
Pastrînd în inimi
Frînturi luminoase
De primăvară
Grăbiţi printre frunze
Paşii-mi se-ndreaptă
Spre-o bancă ce-aşteaptă
Sufletul meu apus
Peste sine...
Stau mut ca o lebădă
Pe ape adînci,
Şi totuşi, ca valul
Ce loveşte de stînci
În zbuciumul meu,
Ca un pom desfrunzit
De vîntul tăcerii,
Năprasnic lovit,
Găsesc odihnire
De-adîncă mîhnire
În braţele băncii
Cojită de vreme
Şi inima mea,
De durere, tot geme
Soarele palid
Se strecoară prin nori
Cu razele sale
Să-mi deie lumină,
Să risipească
A mele vîltori
Umede, triste, amare,
De vină
Şi deodată, frunza foşneşte
Căzută de-a valma
Cu toamna din mine,
Ascult mai atent
Să-nţeleg, oare Cine,
Cu-atîta lumină,
Spre mine păşeşte?
Îl văd de departe
Ca un soare răsare
Smerit şi curat,
Ca un cer înstelat.
În mîinile Lui mi-aduce o floare:
Floarea iertării şi păcii
În veac!