Fidel

Fidel, a venit pe lume,
Cum vin cățeii toți: fătați.
Când a venit, n-avea un nume,
Dar, i-am zis eu, „Fidel”: Notați!

Fidel, era frumos
Și sănătos,
Dar, o meteahnă tot avea:
Lătra.

Din toți cățeii, ai lui frați,
De-aceeași mamă, toți, fătați
Se pare că, avea ceva:
Se distingea.

Vedea tot felul de culori,
Lătra la păsări și la flori,
La Lună, la tot ce vedea:
Lătra.

La început, n-a deranjat,
Căci era mic și nu știa,
Dar, a crescut și-a învățat,
Că... deranja.

Maaarșșșș! Taci! Tot timpul auzea,
Din ce în ce mai rar... lătra.
A trecut timpul și, Fidel,
A mai crescut un pic: era... cățel.

Ar fi lătrat, s-ar fi jucat,
Dar a nvățat că, de lătra
Și bucuria-și exprima,
Pe nimeni nu interesa. Doar... deranja.

Decât să fie iar, gonit,
A preferat să stea-n tăcere,
A înțeles că nu-i iubit
Și n-avea nici o mângâiere.

A dus-o așa, a dus-o rău,
Crescu și deveni, dulău.
De lucru zilnic, căuta,
Dar, chestia cu... „Câine Rău”,
Deloc, nu i se potrivea.

Dorea un job, să stea-n tăcere,
Doar să aducă mângâiere,
Căci în adâncul lui știa,
Cât suferea.

Nu a găsit și, disperat,
Spre ceruri tare, a lătrat:
„O, Doamne, știi sufletul meu,
Că vreau s-ajut pe om, la greu!

Să-i fiu fidel, iar în durere,
Să fiu dulău, spre mângâiere.
Deși nu pot să îi vorbesc,
Din ochi să-i spun că, îl iubesc!”

Domnul, din cer l-a auzit
Și rugăciunea i-a-mplinit!
La suflete, ce au durere,
L-a pus s-aducă, mângâiere.

Acum, Fidel e fericit,
Căci ruga lui, s-a împlinit.
Acuma crede-n Dumnezeu;
Fidel... nu-i el! Fidel: sunt eu!

Și vreau, căci știu cum e-n durere
Să pot aduce mângâiere.
Și-o fac prin har, cu Dumnezeu,
Eu, mângâi suflete, în greu.

Mihăiță Ana.

(26,10, 2018)


„Cei care nu pun întrebări, se pricep cel mai bine să- i mângâie pe alții”