Ce falnică ţi-e trecerea prin lume,
Nimic nu-ţi poate-opri, sau frânge, zborul.
Tăcută-nşiruirea-ţi răsare şi apune,
De când te-a încrustat pe timp, chiar Ziditorul.
La început, privind peste întinderi
Şi despărţind lumini de-ntunecimi de ceaţă,
Iehova, Dumnezeu, Stăpân pe necuprinderi
A pus peste Pământ o seară şi-apoi o dimineaţă
De-atunci, în nesfârşite şiraguri de mărgean,
Pe trecătoare căi, măsori plutirea vremii
Şi-n neşoptite taine, cu fiecare an,
Ne faci să înţelegem căci clipele-s milenii…
Ne însoţeşti trăirea, când lină, ca un fulg,
Cu irizări de stele şi adieri de vis,
Când grea, că ne-ncovoaie aripa-ţi de plumb
Şi parcă peste noi, toţi norii s-au închis…
Cândva, tot tu ai fost, o binecuvântată clipă
Când la răscrucea dintre zeci de porţi,
Străfulgerând luminile-n risipă,
El, m-a chemat la-ntâia înviere dintre morţi
S-a-apropiat, mi-a ridicat povara,
M-a-mbrăţişat peste-ntinatul meu veşmânt
Şi mi-a promis să urc cu El spre ceruri scara,
Făptură înnoită prin sângele Lui sfânt.
M-am aplecat şi I-am slăvit Iubirea,
Iar când mi-a luat mâna, s-o pună-n mâna Lui,
În palme I-am văzut săpată ispăşirea
Ce m-aştepta de veacuri, la Cruce să mă sui
De-aceea pot, micuţă şi fugară clipă,
Sub zboru-ţi nu arare-apăsător şi greu,
Adăpostit la umbra-I de aripă,
Să biruiesc, căci biruieşte El, Izbăvitorul meu
Iar când, peste suflarea-mi se va lăsa-nserarea
El va veni din Ceruri cu carul Lui slăvit…
Tu vei rămâne-aicea; eu voi intra-n splendoarea
Cetăţilor eterne, în imn de bun sosit
Şi când va fi s-aducă El ’plinirea vremii
Când Ceruri şi Pământul trosnind se vor topi,
Când n-or mai fi amieze, nici ceasuri de vecernii,
Atunci, micuţă clipă, nici tu nu vei mai fi,
Va fi doar dimineaţa ninsorii de lumină,
Să umplă tot Pământul şi Cerurile noi,
Scăldând în strălucirea din slava Lui prea plină
Mireasa, biruitorii Mielului eroi.
Atunci, Cel care-a creat şi timpul şi vecia,
Îţi va opri supusa zbatere de-aripe…
Prin El, nemăsurată, întrecând tăria,
Va fi doar veşnicia, fără clipe!
Timişoara Aprilie 1995 – Martie 1999
Poezia, de la care vine titlul primului volum: ”Veșnicii fără clipe” a fost scrisă la îndemnul surorii autoarei, care a trecut în veșnicie cu câteva luni înainte de tipărirea cărții.
Aceasta poezie surprinde importanța ”clipei” pentru existența noastră terestră. Clipa e martoră a tuturor evenimentelor cotidiene, dar va exista doar până la capătul efemerului.
Şi când va fi s-aducă El ’plinirea vremii
Când Ceruri şi Pământul trosnind se vor topi,
Când n-or mai fi amieze, nici ceasuri de vecernii,
Atunci, micuţă clipă, nici tu nu vei mai fi...
Iar în finalul poeziei este descrisă cu nespusă duioșie ultima imagine:
Atunci, Cel care-a creat şi timpul şi vecia,
Îţi va opri supusa zbatere de-aripe…
Prin El, nemăsurată, întrecând tăria,
Va fi doar veşnicia, fără clipe!