Ca o cortină ce-şi adună trena,
În linişte şi fără vreun cuvânt,
Tăcuţi se duc în veşnicie anii,
Chemaţi de glasul Domnului preasfânt

Şi-n urma lor, pe trecerile noastre,
Se-aşterne câte-o cută, se-aştern şi fulgi de nea,
Vin ispitiri, căderi şi lupte,
Dar şi izbânzi prin har, din slava Sa.

Căci peste arcul ce împarte timpul,
Se pleacă bunătatea-I cu fiecare zori
Îmbogăţind Pământul, să nu rămânem singuri,
Ea vine înnoită de zeci de mii de ori

Şi pe cărarea-ngustă ce suie către ceruri
Pe talpa-nsângerată de cioburi şi de spini,
El toarnă din balsamul ce-aduce alinarea
Să fie mai uşor urcuşul de străini

Şi mângâiaţi cu dragoste, prin lacrimi,
Şi sprijiniţi prin vânt de mâna Sa,
Iubiţi, chiar când ne lunecă piciorul,
La pieptul Lui nu vom putea uita,

Ce blând ne-a-mbrăţişat când am venit sub cruce,
„Copiii mei de ieri, de mâine şi de azi,”
Atunci când ne-a lăsat povara iubirii pe umeri
Şi când ne-a pus sărutul îndurării pe obraz,

Atunci ne-a dăruit pecetea înfierii
Pe chipul ce-ncepea să semene cu-al Lui
Şi am văzut prin Duhul la cruce biruinţa
Şi-n palme-I numele pe urmele de cui

Atunci, a început povestea de iubire,
Între Isus, ce iartă la Calvar
Şi noi, cei ce-am adus păcatul la Golgota,
Fiind scăldaţi acolo-n iubirea Lui de jar.

Iar când… peste Iordan se va deschide Cerul
Va şti că suntem noi, din „marele necaz”
Fiindcă, purtăm Povara Iubirii pe umeri
Şi mai purtăm, Sărutul Îndurării pe obraz.

Timişoara. 19 Martie 2009