Când trece umbra Ta pe luciul apei,
Se sparg în valuri boabe de cleştar,
Când adierea mâinii Tale-atinge-o floare
Prin stropii de rouă-s miresme de har…


Când slava Ta se odihneşte în văzduh,
Coboară pacea-n râuri peste noi,
Când calcă pasul Tău în praful de pe uliţi
Se schimbă-n câmp de crini, chiar mlaştini de noroi.

Iar când privirea-Ţi blândă ne-nvăluie fiinţa,
Plutim cu Tine pe-un crâmpei de Cer,
Prin străluciri de stele şi-nseninată zare,
Ne-arăţi abia zărite splendori ce-n veci nu pier.

Ce fericiţi străini suntem în lume,
Călătorind cu Tine spre ţărmuri de vecii,
Ştiind că-n Ţara păcii Tale sfinte
Noi nu suntem străini, ci suntem fii.

Iar când, cu drag ne vei chema pe nume
Şi luminate porţi se vor deschide larg,
Pe noi, străinii lumii, intrând în veşnicie,
Chiar Tatăl sfânt ne va primi în prag…


Şi-apoi, când ne va şterge privirile de lacrimi,
Uimiţi păşim în cetele de îngeri şi de sfinţi,
Purtând veşminte albe şi-un nume nou pe frunte,
Sărbătorim, prin har, trecute biruinţi!

Timişoara, August 2010