Cum ar fi fost de n-ai fi coborât la noi, Isuse?
Cât ar fi fost de mare în lume-ntunecimea,
În râuri de poveri, în mări de neputințe?
Cine putea să îi măsoare întreagă, adâncimea?

Cum ar fi fost prin văi, cu crini fără miresme
Și cum priveam amurgul, cu stele-abea sclipind?
Cum ar fi fost lumina din zori și din amieze,
Când slaba ei lucire abia s-ar fi zărit?

Și cum ar fi cântat, plângând, privighetoarea
Peste uscate câmpuri și muguri scuturați?
Ce trist priveai în zare, prin ochii limpezi de copil,
Știind, că ai din lume, doar anii adunați

Și cum mai așteptau cei obosiți de vreme
O rază de lumină, de nicăieri venind,
Când troieniri de nori, acopereau văzduhul
Și-nseninări de cer, sub negură pierind…


Dar, lumina Ta, a despicat întunecata zare
Și în iubire, ai aprins făclii, pentru vecii arzând
Când umilit, în iesle, Copil și Rege al Măririi
Ai adus cu Tine, slava din cer peste pământ…


Ne-ai ridicat din lut, prin jertfa de pe Cruce,
Ne-ai dăruit credința vie, prin care să pășim
Sub brațul Tău, pe calea-ngustă, urcând spre veșnicie
În măreția noului Tău Ierusalim…


Dar, pân-atunci, ne închinăm și-Ți mulțumim, Isuse,
Că-n blânda Ta lumină, privighetorile nu plâng,
Mireasma crinilor din văi spre ceruri se ridică
Și în covor de flori sunt mugurii din crâng.

Timișoara, 22 Noiembrie 2017