Mă uit la mama cu tristețe
E atâta de neputincioasă,
Mai ieri era o frumusețe,
Plesnind parcă de tinerețe,
Azi e ca și o umbră-n casă.

Așa de iute s-a trecut
Ca vântul care lin adie;
Mai ieri, o sabie, un scut,
Azi mă privește trist, tăcut,
Mai stinsă și mai cenușie.

O văd căutând parcă ceva
Și căutătura-i e pustie,
Ea, o zmeoaică altcândva
Gata și viața să și-o dea,
Azi slabă, fără energie.

Mai ieri zbura ca o săgeată,
Plutind parcă din loc în loc,
Azi e domoală, e înceată,
E obosită-ncovoiată
Și îndoită de mijloc.

Aș sprijini-o la tot pasul
Și din vigoarea mea i-aș da,
Dar zi cu zi mai stins îi e glasul
Simțind parcă că-i vine ceasul,
Când spre alte zări se va-nălța.

Acei ochi blânzi ce altădată
Ca două flăcări mă priveau,
Sunt mai absenți ca niciodată
Scrutind o zare-ndepărtată,
Părând că viață nu mai au.

Încerc să o ajut cumva,
S-o sprijin, să o ocrotesc,
Să fiu mai răbdător cu ea,
Să-i dau orice, orice ar vrea;
E mama mea și o iubesc!

Mă-ntreabă câte-i trec prin gând
Și vrea mereu să-i povestesc,
Nu contenește întrebând,
Eu îi răspund, știu că-n curând
Acasă n-am s-o mai găsesc.

Mai caut-o cât, încă, e-n viață,
Fă-ți drum pe la căsuța sa,
Mai caută-i câte-o povață,
Mai dă-i o: bună dimineață! ,
Căci mult timp n-o vei mai avea.

Mai du-i o floare din grădină,
Mai fă-i căte un buchețel
Din flori de câmp de pe colină;
Mai lasă-te chemat la cină,
Mai scrie-i: TE IUBESC! , pe-un șervețel.

Gândește-te, ce scurtă-i vremea
Când cântu-i nu-l vei mai auzi,
Curând, curând se va așterne
Tăcerea nopților eterne
Și-un gol fără sfârșit va fi.

Oprește-te acum, amice,
La poarta veche cu zăvor,
Învață de la pomi și spice,
De la proverbul care zice:
Că oamenii se nasc și mor.

Și tu vei fi bătrân odată
Și cum faci azi ți se va face,
Cinstește această nestemată,
Pe mama ta, cea minunată,
Și vei avea cu Domnul pace.