Mă trec fiori privind în jur,
La cei care pretind că urcă,
Spre dealul Golgotei amar,
Însă trăirea le e pierdută.

Ei cred mereu că merg spre țel,
Dar urcușul lor e-alunecare,
Chiar pentru ei și cei din jur,
Și generații viitoare...

M-apasă tare sentimentul,
Că n-am vegheat mai îndeaproape,
Asupra lucrurilor sfinte,
Ce par acuma demodate.

Mă-ntreb, ce vor mai înțelege,
Din mersul nostru-ai noștri copii,
Urma pașilor din vale,
Cum o să îi mai țină vii?

Mi-e greu să cred că într-o zi,
Din pașii ce rămân în vale,
N-o să ne înțeleagă urma,
Pe care am lăsat-o agale.

Nu cumva noi din tot ce Harul,
A rânduit să ne îndrume,
Am mai păstrat numai frânturi,
Și-o pocăința doar de nume?

Mi-e greu să văd cum nepăsarea,
Mândria, faima și averea,
I-au depărtat pe cei mai mulți,
Orbindu-i chiar cu nevegherea.

Nu mă gândesc cu ușurință,
La orice vorbă, și-orice faptă,
Ce le-am făcut făr' judecată,
Lăsând pe haină înc-o pată.

Ci cu rușine-i cer iertare,
Înțelepciune și răbdare,
Și-L rog cât ne mai lasă vii,
Să ne ajute să fim sare.

Mă rog acum la Cel ce pururi,
Rămâne același neschimbat,
Să ne binecuvânte viața,
Cu traiul cel adevărat.

Să-i fim o mărturie-n lume,
Și miile de neputințe,
Să le preschimbe în putere,
Să stăm de-a pururi în veghere.

Să putem duce mai departe,
Credința vie din vechime,
Așa cum ne-au adus-o sfinții,
Și ne-au predat-o cu iubire.

Amin