Pășea adânc
Mergând înspre pădure;
O mare de copaci încovoiați
Se ridicau naintea sa,
Atât de strâmbi
Ș-așa de găunoși,
De nici lumina nu îi pătrundea.
Își rupse hainele
Iar spinii îl zgâriară
Câci încerca să-și facă loc
Să treacă printre ei,
Și trupul sfâșiat de luptă
Rămase acuma fără de puteri.
Istovit de atâta zbucium
Zări într-un sfârșit,
În inima pădurii
Un loc în care
Putea sta linistit,
Căci toți copacii erau drepți,
Se ridicau spre cer;
Lumina străbătea pădurea
Iar frunzele vorbeau încetisor
De-o altă împărăție,
Ce nu va avea sfârșit
Dar al cărei timp
Încă n-a venit.
Și el rămase acolo
Atras de viața nouă
Ce o putea trăi.
De sus din naltul zărilor
O pădure de copaci încovoiați,
Și-n mijloc străluceau
Plini de lumină
Copacii drepți
Sădiți spre veșnicii.