Prin tânguit de ramuri, ce-n foșnet se apleacă,
când vântul le perindă în treacăt, efemer,
prin clipocit de ape, ce-n spume se îneacă
crescând furtuni de patimi, care la maluri pier,

Alunecă ca raza pierdută în sclipire
de sus, din înălțime un susur șopotit.
O simplă întrebare scăldată în uimire,
cu-n dor de nostalgie și-un glas dezamăgit:

-Ce-aș fi putut a-ți face mai mult? întreabă Domnul
și-o lacrimă se scurge pe chipul abătut,
când plin de întristare privește iarăși omul... .
-Ce-aș fi putut a-ți face? ! Mă-ntreb... și n-am făcut!

Te-am curățat de pietre și putrede gunoaie,
cu dorul veșniciei pe palme te-am crescut,
din roua presărată Eu am țesut pâraie,
și iar, în disperare mă-ntreb: Ce n-am făcut? !

Am ridicat o strajă în jurul vieții tale,
am revărsat lumină în norul neștiut,
din negura hidoasă am conturat topale:
Ce-aș fi putut a-ți face mai mult, și n-am făcut? !

Ți-am revărsat din ceruri balsam la rădăcină
și am surpat vlăstarul sălbatic și hidos,
ți-am șters întreg trecutul de spini și mărăcină
și-apoi, ți-am pus în față un viitor frumos.

Cu-o dragoste de Tată te-am tot ținut de mână,
prin valea umbrei morții pe brațe te-am purtat,
Mi-am pus speranța-n tine și-n vremea ce-o să vină;
ești unic pentru Mine, precum un nestemat.

Și-acuma gem în suflet și inima-mi suspină
iar legea judecății persistă în verdict,
căci vița cea aleasă s-a-mpovărat de vină,
dreptatea și iubirea sunt iarăși în conflict!

Cum să înlătur gardul și să te dau uitării? !
Cum să privesc pustiul pe locul tău menit? !
Cum să dărâm tot zidul și să te las pierzării,
când pentru tine cerul întreg l-am părăsit? !

Ce-aș fi putut a-ți face? ! Mă-ntreb, privind în zare
spre Golgota, spre cuie și dealul cunoscut,
spre via Dolorosa, spre crucea grea și mare:
Ce-aș fi putut a-ți face mai mult... . . și n-am făcut? !

Amin.
Barcelona 05.02. 2019