De ce...?(I)

De ce ai faţa tristă
şi sufletul mâhnit?
Când Domnul îndurării
întruna te-a iubit.

De ce araţi necazul
prin vaiete amare?
Nu vezi spre orizont
neprihănitul Soare?

De ce te miri de focul
ce vine-n încercare?
Căci ţi-a ornat credinţa
cu diamante rare.

De ce să tai din cruce
când toate au un rost?
O, de-ai ştii valoarea
şi-al ispăşirii cost!

De ce nu vezi lumina
ce se răsfrânge – clară?
Azvârle solzii reci
să nu rămâi afară.

De ce ţi-e vorba aspră
nedreasă cu sare?
Ia pildă din Scriptură
şi fii o delectare.

De ce îndeamnă firea
spre lucruri deşarte?
De-asculţi de şoapta ei
de ceruri te desparte.

De ce mereu credinţa
e-n toate-nvingătoare ?
Ea-ţi dă doar exaltare
spre locul de splendoare.

De ce există soare?
retorică-ntrebare!
Răspunsul însă-i unul:
e forţa creatoare.

De ce există taine
ce depăşesc gândirea?
Pe toate le pătrundem
când vine răsplătirea.