Psalm

Sunt gura ce mă umple de rușine
Și un năvod prea strâmt, a prinde pești;
Sunt Doamne... o livadă înfrunzită,
Ce cu-o suflare, toamna o desfrunzești.
Deschid un ochi să sting cu el pădurea
Ce arde într-un răsărit de soare;
Sunt Doamne... destinataru-fără adresă,
Ce încă mai așteaptă o scrisoare.
N-am nici un drept să port pe cap și lauri
Când sufletul îmi este un biet meschin;
Sunt Doamne... un orgoliu fără vlagă,
Ce strigă către Tine cu-n 'Amin ’!
Sunt trecătorul ce-a uitat să mai întrebe:
Unde se stinge ziua în amurg?
Sunt Doamne... un artist de mâna a treia
Ce-ar vrea să-i fii pe veci un Dramaturg.
De-acolo, dintre norii Tăi de zahăr,
Rostește în tăcere un cuvânt,
Să mai respir și-n primăvara asta,
Miros de brad și-o brazdă de pământ.

Viorel Balcan Valentin, 10 noiembrie 2014