Pe noaptea de patimi se-ascute jungherul
Şi bubuie ura strivită-n torace
Când mâna rebelă atinge mânerul,
Dar Mielul de jertfă priveşte şi... tace!

Se-aprind vâlvătăi peste tragice bezne
Tivite cu păsări de pradă, rapace,
Şi sângele jertfei ajunge la glezne,
Dar Mielul priveşte, ascultă şi... tace!

Se urcă spre mijloc potopul de sânge
Când drama la focul trădării se coace,
Durerea-i cumplită, dar Mielul nu plânge,
Revarsă iubire pe lume şi... tace!

Tăcerea e albă ca norii de cretă
Când sângele-ajunge la creştet, tenace,
Şi moartea vorace cuprinde discretă
În braţele-i Mielul. Mormântul Lui... tace!

Dar actul final e drapat de-nviere
Şi-n scenă-i un Miel, ca un şarpe de-aramă,
Ce-a rupt de pe drumul spre Cer bariere.
Acum nu mai tace. Mă cheamă, te cheamă...

Simion Felix Marţian
Vulcan, 15 aprilie 2019