Scrisoarea

La ceas de seară când amurgu-mi cade-n suflet
și umbre adânci se-mpletesc la geam
Afară plouă, și-n mine e furtună, și norii toți se-adună să-ntunece tot cerul ce mi-a rămas balsam
Privesc printre suspine la sulul de hârtie în care se reflectă un chip ciobit de patimi,
Sorbind cupa tristeții, cu teamă și-umilință, zăcând printre regrete, îți scriu azi cu cerneala ce-am diluat-o-n lacrimi

Sunt prea neînsemnată ca să-ți vorbesc Isuse, cuvintele-mi sunt goale, ca o coajă fără miez
Penița mi-am înfipt-o în inima de carne, din care curge vina spălată prin botez
Aș vrea să strig în gura mare, să dau glas iubirii ce mi-ai străpuns-o-n piept, dar vorbele-s mărunte
Și-mi pun mâna la gură, că nu pot exprima așa cum se cuvine mărimea și splendoarea, când eu sunt un grăunte

În fiecare dimineața întorc spatele morții, iar ochii mei citesc cu drag a ta scrisoare
Tu nu ai obosit să îmi strecori viața prin sângele-Ți ce-a curs slujindu-mi de iertare
Nu mi-ar ajunge slova, cerneala, nici hârtia, chiar toate limbile omenești de-n cor ar răsuna
Să pot să-ți mulțumesc, să mă proștern sub crucea-Ți, că Tu mai adăpat, prin harul din izvorul ce-a curs din mila Ta

Îți scriu azi o scrisoare, dar știu că sunt prea mică să pot să îți răspund la tot ce Tu ai scris cu drag în dreptul meu,
Iar plânsul meu în veci nu va putea s-acopere a iubirii datorie, să-mi spele far'delegea, rușinea și păcatul, ce-atârnă atât de greu
Oricât de mult în rugă m-aș pleca, mai mult nu pot, decât să mă dau Ție, să fiu al Tău copil pentru vecie
În rugăciune, mă agăț cu disperare de funia care duce înspre cer, căci aripi n-am să pot zbura, dar palma Ta mă poartă-n veșnicie

Afară este noapte, poteca-i ciob de sticlă, e greu să urci pe munte, să calci ziua de azi
Să-ți dezlipești păcatul, și zgura de pe suflet  și să pornești spre-un mâine, trecutul să îl arzi
Scrisoarea Ta așteaptă încă răspunsul, mai ai și azi răbdare și nu ai încetat să-mi scrii în orice zi
Nu Ți-a secat izvorul, m-aștepți să vin acasă sub aripile Tale, Tu mi-ai promis viața de azi în veșnicii.

Scrisoarea mea o pun în cutia milei Tale, mă iartă că-i pătată cu picături de vină
Întinde-Ți mâna, Tată, curată-mi astăzi ochii, privirea mi-e în ceață, m-ai unge-mi-i cu tină
Vreau să privesc prin nori, să nu mai văd pământul, sufletul îmi zboară pe-un glas de porumbel
Chiar de e ceas de seară, îmi inimă-mi răsare Luceafărul vieții, cu numele de Miel!

                               Autor: Vicky Mihalca