Iar am visat Curcubeul …!
Dar n-a fost vis,
parcă-i aievea.

Mi se întâmplă
de fiecare dată
când îmi ridic fruntea,
şi îmi zbor privirea
spre Înalt.
Atunci mă afund
în tot seninul hieratic,
Cerul coboară pe pământ,
luminându-mă, mângâindu-mă,
cu atingeri diafane de atlaz.
Pure săruturi
mi se răsfrâng
pe frunte, pe ochi, pe obraji,
curăţindu-mă, înălţându-mă
din abisul concav.
Zeci de mâini nevăzute,
mă ridică până la spuma norilor,
şi-apoi mai sus,
până la cercul solar.
Irisul meu lacom,
începe să înghită
ca un obez,
roşul, verdele, albastrul,
toate nuanţele crude
din spectrul colorat.

„Trebuie să cobor!”, îmi spun.
„Vreau să-mi hrănesc
canarii de-acasă, din colivie,
cu toate aceste fărâmituri,
de Lumină albăstrie.
Dar mai bine
le-aş da drumul,
să întâlnească şi ei Curcubeul...
Cine-a mai văzut
pasăre fericită în colivie?”

Şi suflet descătuşat,
fără Curcubeul Legământului?

( Bucureşti, Ianuarie – 2011; din volumul " Râsul viorii fără arcuş" )