Am așteptat să scoți măcar un sunet
Am aștept și poate mai aștept...
Un mic răspuns, un fulger, sau un tunet
Să-mi sară iarăși inima din piept

Apoi realizez că nu Te-am înțeles.
Pe cât de mare ești, o firmitură
Nu a găsit o cale de acces
Spre-adâncul meu, de tristă creatură

Tu ești prea mare, mult prea elevat
Să-Ți înțeleg mișcările și ceasul
Mă simt un nimeni, moale și frustrat
Ce-și pierde capul, inima și pasul.

Cum să-nțeleg atâta măreție?
Cum să percep ceva atât de greu
Căci parcă-s moarte simțurile mele
Să înțeleagă așa un Dumnezeu...

Te văd așa de slab, ca printr-o ceață
Te-aud așa de surd, aproape mut
Aș vrea să-Ți simt atingerea pe față
Sărutul Tău, pe fruntea mea de lut...

Întrezăresc în mine o tânjire
De a Te strânge mult și infinit
Dar ești departe-n taine și uimire
Iar eu mă simt legat aici, lipit.

Și poate înțeleg de ce-i așa.
E haos în întregul meu poem
Te simt cum mă dorești în casa Ta
Și-aștepți cu nerăbdare să Te chem...