Ai frânt o pâine, Doamne, -atunci la cină
Când se frângea apusul peste zare...
Să-mi spui că-n mine frântul dă lumină
Și că zdrobirea mi-e vindecătoare.

Ai frânt o pâine, când, sub ceasul serii,
Ți s-a lipit de pieptul cald un frate...
Ca să-mi arăți că frângerea durerii
Tot dragostea și mâna Ta o-mparte.

Ai frânt-o, Doamne, pentru totdeauna,
Ca să-mi zdrobești nefrângerea de sine
Și, tremurând, la cină să-ntind mâna,
Împărtășit în frângere cu Tine.

Căci ea e tot ce-n lume ne mai leagă
Și ea e tot ce-n lume ne desparte.
Căci doar zdrobirea-Ți ne-a fost jertfă-ntreagă,
Ca să pătrundem dincolo de moarte.

Întinsu-ne-ai, tăcut, o pâine frântă...
N-aveai mai mult, o, Doamne, în hambare?
Când noi visat-am toate câte-ncântă
Și masă-mbelșugată-n sărbătoare.

Dar Tu Te-ai dat pe Tine însuți nouă...
Ce-ar fi mai mult ca să primească omul?
Un miez ne e de-ajuns, chiar rupt în două:
Străpuns pe cruce, Tu – Mântuitorul.

Și noi ne dăm pe noi, nevrednici, Ție...
Căci ce, mai mult, să-Ți dăruiască omul?
Un miez Îți e de-ajuns, zdrobit să fie:
Înfrânt în Tine, eu – biruitorul.

A. H. , 16/05/2019