Iată, în pragul bătrâneții
(vicisitudini sufletești)

Iată, în pragul bătrâneții
Ai ajuns fără de veste
Și de-acuma pragul morții
Nu-ți mai pare o poveste...

Nostalgic îți măsuri timpul,
La hotar, să faci un pas,
Cântărind cumva-n răstimpul
Vremii ce ți-a mai rămas

Alergarea-ți ce te pune
Cu piciorul pe pământ,
Căci al vieții soare apune
Și ea-i - „goană după vânt”!

Vezi că „nu-i nimic din toate”
Luptele ce le-ai purtat...
Să întorci timpul, nu se poate,
Să-l urmezi, s-a prea scurtat,

Să mai lupți, nu ai putere,
Să renunți nu mai ai cum,
Pentru-n drum nou, nu ai vrere
Și e mult mai greu de-acum!

Zbuciumu-i auster căci vine
Timpul care-a fost odată,
Să-adâncească o rană-n tine
Ce părea că-i vindecată...

Și cu ce să te mândrești
Când trecutu-ți presupune
Moarte patimi să trezești,
Care nu se pot nici spune,

Nici ascunde undeva
Într-o criptă abandonată
Ce nu se va releva
Sufletului niciodată

Și-apoi, din nădejdi ucise,
Cum poți oare să înflorești
Ca atunci când strălucise
Râvna în porii sufletești?

Acum totu-i ca-n povești
Care parcă-au fost odată
Și mai poți să le privești
Ca nefiind ceva vreodată,

Dar forma-ți de „vrăji” lumești
Veșnic șade încriptată
În ce-ai fost și veșnic ești,
Nicicând nu va fi uitată,

Îndulcită, nici schimbată
Și-n umbră de zori apuși
Guști o clipă „fermecată”
La extrem de poli opuși.

Sufletul amar devine
Iarăși timpul se oprește
Făcându-se că nu vine
Ceva nou ce izbăvește

Și se întunecă văzduhul
De-ale negurii reci picuri
Care însângerează duhul
Cu frustrantele-i nimicuri,

Ca un veac ce n-are seamăn
Pare clipa ce nu-i vie
Și lumina pare-un geamăn
Ce n-a vrut seamăn să-ți fie.

Cum au fost, la fel sunt toate
Ce sufletu-ți vor petrece,
Trupul doar, ce nu mai poate,
Poate spune cum se trece...

Sfărmai orice piatră mare
Ce-ți sta-n cale, pe pământ,
Dar sufletul, stâncă tare
Ți-a fost față de Cuvânt!

Ai crezut că fericire
Pui pe temelia-ți sumbră...
Și-afli cu nedumerire
Că te-ai rezemat pe-o umbră,

Tot ce-ai strâns cu trudă-i vânt
Viața-i la apus, se duce,
Iar piciorul pe pământ
Timpu începe a ți-l aduce;

Noi simțiri suferitoare
Intră-n inima-ți de gheață
Că-ți vezi lumea care-ți moare
Lângă eterna dimineață.

Din nevolnice cuvinte,
Faci un umăr pe departe
Ca să-ți sprijine înainte
Tumultul speranței moarte.

Dușmănoase și unite
Vin a vremurilor duhuri
Frângând aripi ostenite
De aceleași seci văzduhuri,

Numai zâmbetul luminii
E-un senin de năzuință
Și-o minune a Minunii
În opacul din ființă

Și mai strălucesc în „Taină”
„Sorții” cei întinși odată
Îmbiind să îmbraci o haină...
Ori acum, ori niciodată!

Și-astfel zâmbetul luminii
Te animă-n neputință:
Este-un Domn în „Casa Pâinii”
La El, totu-i cu putință!

Poate zici: -„Mi-e greu să iert
Rușinoasa-mi renunțare...
Mâna întinsă în deșert
Mi-e-o sentință-n pronunțare... ”

Dar și-n negurile nopții
Inima ți-e luminată
Căci se-aruncă-n „Taină” „Sorții”:
- „Tot va fi lumină odată!”

Durerea-n suflet îți scurmă,
Vieții nu-i mai afli țel...
Dar și-n „ceasul cel din urmă”
Domnu-I bun, rămâi cu El!

27/04/2019*Ioan Hapca
(Zaragoza)