În iarna grea care abia s-a dus,
În nopțile ei lungi cu somn și cu veghere,
Tânjeam după un cer senin cu soare la apus
Și mă-ntrebam: peste mantaua albă de gheață și de nea
va birui căldura? Va mai avea putere?

De sub troianul de crivăț adunat
Care acoperă și dealul și câmpia,
Din humusul inert și înghețat,
Plăpândul ghiocel va mai putea răzbate
s-aducă iar în case bucuria?

Cireșul cel bătrân ce străjuie la poartă,
Este golaș, iar vântu-i șuieră prin ram.
Mă întrebam, crenguța-i rece, pe jumătate moartă
va înflori vreodată să-ncânte iar privirea,
Parfumul ei va răspândi balsam?

Dar gâza ne-nsemnată pe unde s-a ascuns
de gerul cel năpraznic venit pe la Crăciun?
Dar melcul purtând casa – și el unde s-a dus?
Vor apărea cu toții când vine primăvara?
Nădăjduim aceasta, căci Domnul este bun.

Când vine primăvara cu razele de soare,
Natura toată se-mbracă-n noua haină
Învăluind văzduhul în cântec și culoare.
Se înnoiește totul, și tot ce-i vechi dispare
De la-nceputul vremii rămâne-această taină.

Privind la răsărit, pe mare, a soarelui poteci,
Fără să vrei te-ntrebi în cuget și în taină,
Câți și-au găsit sfârșitul în valurile reci?
Se va putea, ei, oare, din sedimente să renască
Și peste moarte să-mbrace o nouă haină?

La orice întrebare pe care ades ți-o pui
Răspunsul este veșnic, găsit în Sfânta Carte;
Prea Bunul ține toate încă în mâna Lui,
Cu vremuri și soroace cu neguri, ori lumină,
Stăpân peste viață, stăpân și peste moarte.

Va hărăzi o clipă de mare bucurie,
Ori tristul ei revers,
Când Fiul Celui veșnic va apărea pe nori
Cu sunet de trompetă, iar vocea de Arhanghel
Se face auzită de-ntregul univers.

Toți credincioșii vremii vor fi atunci schimbați
din trupul suferinței, în trupuri îngerești,
Iar cei culcați sub glie atunci vor fi mutați.
Christos, Mântuitorul, va fi în fruntea lor – uniți cu veșnicia,
Cântând cântarea slavei cu oștile cerești.