Să nu-mi laşi Doamne ne-nsoţite,
De binecuvântarea Ta,
Cuvintele ce-s nerostite,
Pe care le voi semăna.

Cuvântul scos dintr-o tăcere,
Rodească viaţă şi nu moarte,
Întotdeauna o avere,
Ce se adună şi se-mparte.

Temeiul dragostei şi-al urii,
Îşi poartă vrerea în cuvânt,
O Doamne pune-mi Tu frâu gurii,
Să nu-mi fiu propriul înfrânt,

Nici limba să îmi fie armă,
Nici vorbele săgeţi amare,
Vocala - buzdugan ce sfarmă -
Fă-mi Tu vorbirea: ascultare.

Naintea strofei nerostite,
Aşează Îndreptarul Tău,
Să-nvăţ cuvinte potrivite,
Nu-mi fie vorba un călău.

Îmi stăvileşte Doamne gura,
De nu-i izvor de apă vie,
Nu-n certuri să îşi dea măsura,
Nici să ascundă sâlnicie.

Înţelepţeşte-mi Tu rostirea,
Către duşmani, către atei,
De nu-mi dai tu mărturisirea,
Fă-mă să tac, vorbind cu ei.

Îndrumă-mi slova nerostită,
O limbă mută...nu-i salvare,
Ninive va fi nimicită!
Să pot rosti cu voce tare:

" Mai sunt doar patruzeci de zile!"
Vorbeşte-mi Doamne, să vorbesc,
Mă vor înghite valurile,
Nu vreau ca Iona să păţesc.

Mă toarnă spre ceilalţi răspuns,
La întrebarea istovită,
Iar dacă am vorbit de-ajuns,
Ţine-mi rostirea... nerostită.

Pătrunde-mi gândul tăinuit,
Şi spune-mi Tu când să-l desfac.
Rosteşte-mi vorba desluşit,
Vorbeşte Tu, ca eu să tac.

Cărbuni aprinşi de ispăşire,
Atingă-mi buzele deplin,
Să fiu tăcere şi vorbire,
În tot ce n-am rostit, Amin.