Se risipeau în nouri văpaia de vitralii.
Întâile ferestre clipeau în Nazaret.
Un susur de izvoare înfiora migdalii.
Și ramuri de oleandri se legănau încet.

Cum trec pe valuri stoluri, văzduhul săgetându-l,
așa zburau suspine în umbre de-asfințit.
Spre Miriam lăsându-și în pragul nopții gândul,
plângea în taină Iosif, însingurat, zdrobit.

"Iubire...crin de slavă ce mi te-a dat Lumina
te-am răsădit în mine în cel mai sfânt ungher.
Dar turmele-nnoptării mi-au năpădit grădina,
strivind cu nepăsare petalele de cer.

Cu tine-odinioară umblam în rând cu îngeri,
treceam pe neștiute de pe pământ spre Rai.
Cum ai putut tot visul de nuferi albi să-l sângeri?
Cum ai strivit, fecioară, cununa ce-o purtai?

O, Miriam...ce umbră, ce spaimă mă străbate!
Toți nuferii sunt negrii, toți îngerii, pământ.
În urma celei sfinte, mai sfinte decât toate,
ce-aș mai găsi în lume atât de alb și sfânt?"

Peste mărimi de nouri, de foc și de mărgele,
îsi îmbrăca amurgul efodul violet.
Doi ochi priveau departe, spre licăriri de stele.
Și ramuri de-oleandri se legănau încet.

Deodată, dintre bezne, din buze asmodee,
cuvinte-abia șoptite au lunecat viclean...
"Zădărnicie...Iată. Fecioară sau femeie,
aripi imaculate, pe umeri de catran.

Cu lacrimi de copilă sau râs de curtezană
același duh vă cheamă, același josnic zeu.
Sunt îngeri ce vă fură spre zări de neprihană.
Cu cât mai sus vă-nalță, cu-atât cădeți mai greu.

Nu. Nu tăcea. N-ascunde. Ci spune-o tuturora.
Adună-n zori bătrânii, precum în Lege-i scris.
Luați în mână pietre.Loviți cum cere Tora!
Să piară dar ucisă... ca visul meu ucis?"

"Să piară? Nicidecum. Vai, gândul mă-nspăimântă.
Ea totuși e un înger, o stea între femei,
un strop curat de rouă, un psalm din cer, o sfântă
Iar dacă e vreo pată, nu, nu-i din vina ei.

Aș vrea s-alerg, o, Doamne, s-o mângâi de suspine.
Dar mi-e atât de teamă, așa-s de-nfiorat...
Nu de ocara lumii, Părinte, ci de Tine!
Mă poți privi alături de-un înger întinat?"

*

Și clipele zburară. O mână dintre stele
a lunecat să-nchidă tot zbuciumul secret.
Dormeau de mult sub streșini perechi de rândunele.
Și ramuri de-oleandri se legănau încet.

Târziu, în ceas albastru, din liniștea-nstelată,
spre inima rămasă între un "da" și-un "nu",
o cale de lumină s-a așternut deodată
și, din vitralii stinse, un înger apăru.

"Nu-ți fie teamă, Iosif, căci Miriam, fecioara,
nu și-a călcat cuvântul cel dat în legământ.
Ci Duhul veșniciei Și-a tăinuit comoara
în trupul fără pată, în vasul cel mai sfânt.

Ci ea va naște lumii Nemuritorul Rege.
Și vei numi copilul Iesua, Salvator.
Căci va salva poporul de orice fărdelege,
de patima ce leagă c-un lanț înrobitor."

Noian de bucurie! C-un larg avânt de-aripă,
sări din umbră Iosif, de-un cântec sfânt pătruns.
"O, Miriam... iubire... Cum am putut o clipă
să nu-nțeleg nici slava, nici rana ce-ai ascuns?"

*

Curând urcară zorii marama aurie.
Cerneau migdalii floare pe jilave poteci.
Iar Miriam și Iosif treceau cu bucurie,
ducând cu ei secretul ce i-a unit pe veci.

*

Prieteni buni, adesea, când vine vestitorul
și-ntr-un cămin aduce Cuvântul lui Cristos,
vedem că soțu-n care Se naște Salvatorul
e ne-nțeles adesea de cel necredincios.

Și soț lângă soție, și frate lângă soră,
părinți lângă odrasle duc viața ca străini.
Și se desparte mama de fiică și de noră,
prieteni de prieteni, vecinul de vecini.

În loc să prețuiască lumina vieții sfinte
pe care-o pune-n suflet Cuvântul cel de preț,
ei, cei mai de aproape, cei dragi de mai 'nainte
sunt gata-acum de sfadă, de ură, de dispreț.

Dar dacă toți ne-ntoarcem cu fața către Soare,
Isus din nou adună și Tată și copii.
Isus desparte-o clipă în lumea trecătoare,
dar tot El ne unește, în El, pe veșnicii!