Mă-ngrozesc să constat că mi-e veacul bolnav,
Măcinat de o tragică boală,
Și, sfidând nonșalant diagnosticul grav,
El se stinge încet de... spoială.

A pătruns peste tot, se cultivă intens
Și trăim doar prin ce-i „la vedere”,
Căutăm la decor străluciri fără sens
Și izvor nesecat de plăcere.

Ne zidim din cochilii lipsite de fond
Și castele și visuri semețe,
Colindând pe aripă de gând vagabond
Suprafețe lucind. Suprafețe.

Dar există un puț nesecat și profund
Care poate s-adape pământul,
Și în care izvoare de viață se-ascund,
Iar această fântână-i Cuvântul.

Simt un dor arzător de-a pătrunde-n adânc,
Scufundat în esență de viață,
Și de-acolo să beau, să respir, să mănânc,
Vindecat de ce-i doar... suprafață.

Îndrăzniți, oameni buni, Dumnezeu ne-a chemat
Să-i sondăm prin cunoaștere taina,
Adâncindu-ne-n El vom fi apți de zburat,
Veșnicia fiindu-ne haina!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 11 iunie 2019