Iată ultima strigare ce-a rămas scrisă în Carte.
Duhul strigă cu putere către Cel ce n-are moarte.
Iar Biserica-i refrenul minunatei rugăciuni
Ce din ceruri ne aduce până astăzi noi minuni.

Rugăciunea asta scrisă este în inima noastră
Și ea umple de ardoare toată bolta cea albastră.
Sfinții toți de-a lungul vremii, cu o inimă-nțeleaptă,
L-au chemat mereu pe Mire la Mireasa ce-L așteaptă.

Nu-i mai mare unitate și dorință ca să vină
Decât rugăciunea-aceea ce și Duhul o exprimă:
„Vino, Doamne, mai degrabă și comprimă așteptarea!
Inima noastră suspină pregătind în Duh cântarea.”

Graba Ta nu-i percepută propriu-zis ca şi o grabă,
Însă inima din mine zi de zi mă tot întreabă:
„Când Se-ntoarce, oare, Domnul? Cât mai este până vine?”
Eu nu pot deloc răspunde, doar privesc în zări senine.

Și mă uit spre cer, Isuse, c-o îngrijorată frunte
Cum Te-au tot privit pe Tine ucenicii pe un munte
Când Te-ai înălțat spre slavă Tu, Păstorule de turmă,
Iar ei rămâneau cu toții triști, privindu-Te din urmă.

Doamne, pentru-a Ta venire eu mă rog și-Ţi sunt supus,
Pentru că azi Duhul slavei o speranță-n piept mi-a pus.
Lumea nu Te mai cunoaște, cum s-a întâmplat mereu,
Dar eu Te iubesc, Isuse, că ești Salvatorul meu!

Dacă Tu spre noi, o, Doamne, vei dori să întârzii
Ca să-i mântui și pe alții, cei numiți „roade târzii”,
Tu m-ajută-ntotdeauna să Te-ascult și să veghez
Și-a mea inimă curată pentru Tine să-mi păstrez.