Un înger era de un demon urmat,
Ce părea obsedat de un vis;
Solul bun zbura, spre rai avântat,
Duhul rău l-amăgea spre abis.

„Ce rău am făcut, de mă chemi spre adânc?”
Întreba îngerașul plângând;
„Te iubesc!” răspundea demonul, râzând,
Și-l trăgea spre-ntuneric arzând.

„Nu-i iubire, e ură patima ta!”
Îl mustra solul bun pe cel rău;
„Și rugăciunea-i o luptă, chiar grea”
„-Dar, apoi, te-odihnești viu, mereu!”

„Ce-i Agape, divina, nu-i chin? !”
Insista demonul cu-amăgirea:
„Dacă ierți, guști pe cruce pelin,
Unor sadici le dărui iubirea!”

„Dragostea toată e ruptă din Rai?”
„Nu-i din Cer, de te duce-n păcat!”
„De-ai iubire, m-alină, mai stai!”
„Iubesc omul, nu duhul din iad!

„Domnul să te mustre, satano!”striga
Îngerul, pe-un traiect ascendent,
„ Numele lui Isus e tăria mea!
Viclenia te arde-n foc lent!”

La sfârșit, chiar Cristos răspundea,
Când toți din Rai în față-I s-au plecat:
„Creștinii răstigniți au slava Mea!
Și vor domni cu Mine ca- Împărat!”