În marea-nspumată în care m-ai pus,
Mulţime de valuri atacă spre mine.
Mă clatină vântul... departe m-a dus.
Furtuna mă face să uit tot mai mult
de Tine.

Iar întunericul groaznic mă face să cred
Că-s singură-n noapte, uitată-n neştire.
De-atâta durere-am uitat să mă-ncred
În ceea ce-i fără de preţ... în IUBIRE.

Cu ochii în lacrimi, cu faţa-nspre cer
Privirea mi-o-ndrept către Tine.
Încerc să descopăr un mare mister:
Eşti Tu oare-acum lângă mine?

Încet, valul falnic uimit se retrage...
Iar nori cei negri cerul parăsesc
Şi soarele iaraşi, mareţ, loc îşi face
Să-mi şteargă obrazul, să pot să-Ţi zâmbesc.

Atunci, toată fiinţa tresalta de dor...
Un dor de a fi far în noapte
Ce apele n-au cum să-L clatine-uşor
Şi valuri n-au cum să-l mai poarte...