Ma dor acele zile mohorâte in care... , nu am iubit asa cum se cuvine... și au plecat mâhniții de langa mine... oameni buni și onesti, cu supărare

Ma dor cuvintele amânate sau nespuse... ce au murit pe buze, zborul așteptând... ramasau inimii degeaba tot sperând... ca eu le-am pus cu indiferenta mea, cătușe

Ma dor acele lacrimi care au curs... in locuri, de mine văduvite... de toate nadejdiile ce-au fost in alții prea strivite... de hibernarea mea ursuză, ca de urs

Ma dor acele lucruri ce au ramas... nedate, acelora ce au simțit nevoii... ca am deschis umbrela binecuvântatelor din ceruri ploii... și focul adesea, sub oala mea am tras

Ma dor pacate săvârșite ce m-au frânt... cum vântul in vara culca spicul... ca le-am acoperit cu uitarea și nimicul... și acuma văd ce-am devenit și sunt!

Și cum ar fi putut sa nu ma doară... când Tu umplutu-mai de Tine... . când eu n-am fost decât, interesat de mine... și am crezut ca Voia Ta ii apa chioara

Acum sufăr și in mine e pururii remușcarea... . culeg din vreme in vreme, amărăciune... . mai caut jar in vatra de tăciune... . in noaptea cea ramas, doresc sa văd. . măcar o stea!

Dar Tu Isuse, ce ai suferit durerea mea înainte... când nu voiam sa fiu, sa fac, aceea ce Tu vrei... când nu voiam sa fiu, ca Tine printre ei... ma lasi sa fiu de-acum un stâlp... un stâlp pentru luare aminte! !