Nu mă lăsa, o, Doamne, să-mi curgă, prin cuvânt,
şuvoiul neputinţei şi-al duhului înfrânt,
nici plânsu-nduioşării de mine însumi, nici,
în duh de răzbunare, al judecăţii bici.

Condeiul meu să fie ca degetu-Ţi cândva,
când Te-ai plecat şi,-n ţărnă, ai sens cu el ceva.
Citit-a fiecare, în semnul umilit,
că cel mai crud e eu-l crezut neprihănit.

Dar fa să curgă, Doamne Isuse, prin cuvânt,
şuvoiul biruinţei din Duhul Tău cel Sfânt,
să 'nalţe trestia frântă şi mucul fumegând,
să spele, să mângâie, până în miez de gând.

Şi-aşa cum mi-e cântarea, să fie viaţa mea:
îndemn spre ce e veşnic şi biruinţă-n ea.
Cu cât mai mult cuvântul va prinde-n sine grai,
să faci din semeni, Doamne, al slavei Tale-alai!